Povestea lui Cilibia Malina

Țiți, din adăpost… direct în inima mea

Totul a început într-o zi mohorâtă de toamnă, când simțeam nevoia unei schimbări. Îmi lipsea ceva. Sau mai bine zis, cineva. Viața mea era agitată, dar în același timp, apăsător de liniștită. Mă întorceam seara acasă într-un apartament tăcut, unde ecoul pașilor era singura companie. Până când, într-o zi de duminică, am decis să vizitez un adăpost local pentru animale. Nu știam ce caut, dar simțeam că trebuie să fiu acolo. Printre miile de mieunături și priviri curioase, am zărit o ghemotoacă tărcată, cu ochi mari și un pic speriați. Nu a mieunat. Nu s-a agitat. Doar s-a uitat la mine. Fix. Ca și cum m-ar fi cunoscut deja. Ca și cum... mă aștepta. Am întrebat despre ea. Se numea (atunci) Tigrina, o pisică de aproximativ 1 an, găsită pe marginea drumului, rănită și slăbită. A fost tratată de voluntari, dar nu reușise să-și găsească o familie. “E timidă, dar blândă”, mi-a spus o doamnă de acolo. “Nu cerșește atenție, dar se vede cât de mult are nevoie de ea.” Am adoptat-o în aceeași zi. Fără să stau pe gânduri. În drum spre casă, a dormit în cutia ei de transport, cu o lăbuță întinsă timid spre mine. Am știut atunci că am făcut alegerea corectă. O cheamă Țiți și e regina casei. Doarme lângă mine în fiecare seară, exact ca în poza asta — lipită de mine, cu capul sprijinit ca o ființă care știe ce e iubirea. Îmi toarce în brațe când plâng și aleargă după firimituri de pâine doar ca să-mi atragă atenția. Se ascunde în cutii, doarme pe cărți și “fură” ciorapi — probabil trofee în lumea ei de feline. Are o personalitate fascinantă: uneori doamnă, alteori copil. Miorlăie cu ton artistic când vrea recompense și se bagă între mine și laptop când lucrez prea mult. Dar cel mai frumos lucru? Mă face să zâmbesc. În fiecare zi. Fără excepție. Țiți nu e doar o pisică adoptată. Este sufletul care mi-a completat viața.

Adăugat de: Cilibia Malina